sâmbătă, 10 august 2013

Cum putem motiva părinții să paticipe la terapia logopedică a copiilor lor?

Întotdeauna am susţinut importanţa părinţilor în procesul terapeutic, fie el de consiliere, fie de logopedie. Atâta timp cât vorbim despre un copil, în ecuaţia respectivă apare şi o "cunoscută" şi anume cel puţin unul dintre cei doi părinţi (atâta timp cât ei există...)

X+Y+Z= succes terapeutic
unde X= cel puţin un părinte,
         Y=copilul care are nevoie de terapie
          Z= terapeutul
Uneori apar într-adevăr şi necunoscute, altfel spus, persoane pe care nu te-ai aştepta să te poţi baza, dar care de multe ori fac o treabă minunata. Aceştia sunt fraţii mai mari sau bunicii implicaţi care devin super terapeuţi. Şi aici, cu consimţământul dvs., voi face o paranteză pentru a le mulţumi şi a-i felicita!

Dar revenind, atunci când începem un proces terapeutic, oricât de simplu sau de complicat ar fi sau ar părea el, avem nevoie de cunoscute si nu ne putem baza pe necunoscute. Dacă necunoscutele apar sunt mai mult decat bine venite, dar nu plecăm la drum bazându-ne pe ele.

De cele mai multe ori, cel puțin la început, există toate elementele necesare pentru această ecuație...
De multe ori am fost întrebată cât preconizez că va dura procesul, mai exact:
Cât va dura până va începe să vorbească?
Cât va dura până va vorbi clar, corect, rar, va fi înteles de toată lumea? și cred că întotdeauna am oferit același răspuns: depinde de copil, de potențialul copilului, de motivația lui de a vorbi, dar foarte mult depinde de părinți.

Adică: Își vor face părinții temele împreună cu copiii?
Vor avea timp să lucreze 5-10 minute în fiecare zi cu copilul lor exercițiile date în cabinet?
Vor începe să-i solicite copilului non-verbal să emită atât cât poate pentru a comunica verbal sau va fi suficientă în continuare comunicarea non-verbala? Unii copii ar avea un succes formidabil in echipa lui Dan Puric....
Vor începe să joace cu copilul jocuri din care cel mic să învețe lucruri noi sau îi vor pune un televizor sau o tabletă în brațe și atât?

Scriind aceste rânduri îmi dau din nou seama că într-un fel este datoria noastră, a terapeuților, a logopezilor să-i menținem pe părinți implicați la fel cum este datoria noastră să-i menținem pe copii implicați... Uneori ne iese, dar uneori nu...

Și ca să ajung într-un final la titlul acestui articol... de curând am avut 2 categori de experiențe:
1. Un copil care a spus că nu mai vrea să vină la logopedie (poate pronunța corect aproape toate sunetele izolat, dar nu sunt automatizate în vorbirea firească) - în urma discuției cu mama aceasta mi-a spus că nu reușeau să facă temele de la logo pentru că copilul refuza...

2. Un copil care după 2 ani de lucru a primit o diplomă de absolvire a cursului de logopedie, iar înainte să iasă din cabinet i-a spus mămicii: Știi mami... și tie trebuia să-ți dea o diplomă că și tu ai muncit!!...

Iar dacă de obicei cred că am venit pe acest blog cu recomandări și sugestii, de data aceasta le voi solicita eu de la voi colegi terapeuți și de la voi părinți care citiți... 
Cum credeți că am putea face ca fiecare echipă părinte-copil să încheie terapia cu 2 diplome....? Cum putem să vă ajutăm să ne ajutați?..

Mulțumesc anticipat!

miercuri, 27 martie 2013

NU spun HA "parț"

Una dintre modalitatile in care ii conving pe cei mici sa repete dupa maine atunci cand ei ar dori doar sa se joace (nimic rau in asta, dar scopul meu este si sa-i pacalesc sa vorbeasca corect), este sa ii rog sa spuna: "Nu spun..." apoi sa spuna cuvantul pe care nu vor sa-l spuna (corect)

Pana aici toate bune. Partea cu adevarat simpatica a fost astazi cand un pitic mi-a spus: Nu spun HA "parț", spun HA "suflat"!

Mai exact, "parț" este un sunet scos de buzele noastre, iar copilul nu mai voia sa ne jucam in felul acesta, voia sa schimbam jocul, iar dupa HA sa suflam. Partea minunata este ca a tinut minte ca datile anterioare, cand nu a vrut sa spuna ceva, a trebuit/"fost suficient" sa spuna ce nu vrea sa spuna pentru a nu mai spune.

Acum cand scriu ma gandesc ca pentru o persoana normala, care citeste, ar putea parea putin bizara bucuria mea, dar pentru mine este foarte intemeiata. :)

miercuri, 23 ianuarie 2013

Pentru o logopedă trebuie să spui corect!

Uneori, pentru a ne amuza, pentru a verifica atentia copiilor, dar si pentru a le arata ca si noi, oamenii mari, putem gresi, inlocuiesc sau omit anumite sunete.

Iar astazi, in cadrul unui joc, am facut acest lucru cu o super-pitica:

Eu: GaRben.
Pitica: Irina, pentru o  logopedă trebuie să spui corect! GaLben, cu L, nu cu R!
............................................................................................................................
Eu: Cacaval.
Pitica: Nu e corect! CAAŞ - CA - VAAL! Mi-a despartit  ea in silabe, lungind vocalele pentru a se asigura ca voi repeta corect.
Eu: Caaş - ca - vaal...
Pitica: Acum eu sunt şefa!
.............................................................................................................................
Dar, pe de alta parte, daca insistam prea mult, s-ar putea ca cei mici sa-si piarda increderea in corectitudine spuselor noastre:

Eu: Scandamberg.
Pitica  (la urechea mamei) : A zis bine?