marți, 22 mai 2012

Primele cuvinte cu sens la... 12 ani!

De aproximativ 2-3 luni lucrez impreuna cu colega mea Alina Plaiseanu cu un copil cu autism in varsta de 12 ani. Atunci cand am inceput, copilul repeta anumite sunete dupa noi, emitea sunete autostimulativ, raspundea la "pa" si repeta "da", "tata", dar nu avea nici un cuvant spontan cu sens, in context.

De ceva timp am inceput sa lucram sa spuna spontan "AU", intrucat eu consider ca este important ca un copil sa poata spuna cand il doare ceva, dar trebuie sa recunosc ca nu am fost intru totul convinsa ca D. va invata sa foloseasca "Au" adecvat si doar am sperat cat de mult am putut.
 Spre bucuria noastra copilul si-a dorit la fel de mult ca noi sa invete si curand a inceput sa spuna "Au" atunci cand il ciupeam. Intrucat "mi-au crescut aripi" am vrut mai mult. Si astfel copilul a inceput sa raspunda la propriul nume spunand "DA". Pentru prima data, in cei 12 ani ai lui, (pana la acel moment atunci cand isi auzea numele ducea mana la piept, dar nu avea un raspuns verbal) D. a raspuns la propriul nume spunand "Da".

Iar pentru a-i intari comportamentul si pentru a-i confirma ca nu este singurul caruia i se cere sa raspunda "Da" atunci cand este strigat, eu, Alina si bunica ne-am strigat intre noi si ne-am oferit recompense.

Si ghici ce? Am strigat-o pe bunica, aceasta mi-a raspuns, dar si D. a spus "Da" (desi nu-l strigasem pe el)... In mod evident am "recompensat-o" pe bunica, dar copilul isi dorea acea recompensa pentru el si a spus spontan "AU!"

Concluzia: se poate, chiar si la 12 ani!

sâmbătă, 12 mai 2012

Cum dezvoltam motricitatea copiilor? Now and Then

Acum 5 ani am inceput sa lucrez cu copii cu autism. Dupa doi ani am inceput sa lucrez cu un copil cu agenezie de corp calos. Ambele categorii de copii au dificultati atat in ceea ce priveste motricitatea fina cat si cea grosiera. Si timp de 5 ani m-am plimbat prin librarii si prin magazinele de jucarii, m-au uitat pe cite-uri de jucarii educationale si am mers cu copiii in parcuri si i-am "certat" pe parinti atunci cand nu isi lasau copiii sa se imbrace singuri pentru a le dezvolta cat mai mult motricitatea; pentru a putea sa se descurce singuri in viata.

Iar dupa 5 ani weekend-ul trecut am fost la niste prieteni la "tara".  Si impreuna cu copilul lor am rupt iarba si le-am dat porcilor sa manance, am urcat in hambar si am curatat porumb, am sarit din hambar... ne-am jucat.

Si mi-am dat seama de un lucru. Mi-am dat seama ca ceea ce faceam eu/noi atunci cand eram mici la bunici nu era nici mai mult nici mai putin decat dezvoltarea motricitatii, dar probabil fara ca cineva sa-si fi propus in mod expres asta. Pur si simplu pentru ca era distractiv sau uneori pentru ca asa trebuia.

Si pentru cateva minute m-am gandit ce minunat ar fi daca motricitatea copiilor s-ar putea dezvolta in continuare la fel de natural si firesc ca atunci cand eram eu mica... Cred ca munca noastra ar fi mai mult usoara in felul acesta...

luni, 7 mai 2012

Părintele - coterapeutul specialistului

Atunci când copilul are o problemă, de cele mai multe ori, părinții merg către un specialist; ceea ce este minunat, întrucât specialistul este pregătit să vină în întâmpinarea părinților și să-i ajute. Indiferent dacă vorbim despre medic, psiholog, logoped... sau orice alt tip de specialist.

Dar specialistul, din punctul meu de vedere, nu poate rezolva singur nici un fel de problemă a copilului.
Dacă vorbim despre medic, acesta îi poate da pastile sau îl poate opera pe cel mic, dar nu va putea fi lângă el când se va trezi din somn și îl va durea burtica, nu îl va ține de mână când îi va fi frică, nu îi va citi povești ca să adoarmă. Deci fără părinte nu poate face nimic. Poate că intervenția medicului îl va salva pe copil fizic, dar este posibil ca un copil să nu facă față stresului psihic fără părintele lui alături.

Dacă ne gândim la psiholog, alături de copil specialistul își poate da seama care sunt dificultățile pe care cel mic le întâmpină, de ce se comportă într-un anumit fel. Dar asta nu este suficient. De cele mai multe ori familia este cea care trebuie să schimbe ceva în intracțiunea ei cu copilul, să fie dispusă și pregătită să-l ajute pe acesta.

Ajungând și la logoped, o mămică mi-a spus cândva că temele de logopedie reprezintă un timp pe care îl petrece doar ea cu fiica, un timp al lor.
Logopedul lucrează o ora, două sau chiar 3 ore pe săptămână cu copilul, dar acestea înseamnă doar 3 ore din 168 câte are o săptămână. Poate un specialist să îl ajute pe copil să corecteze sunetele pe care le deformează/omite sau să îl învețe chiar să vorbească în 3 din cele 168 de ore câte are o săptămână?
Probabil că da, dar într-un timp foarte lung. Mult mai lung decât dacă logopedul i-ar arăta părintelui exercițiile, activitățile necesare, dacă l-ar avea pe părinte ca și coterapeut și acesta ar lucra în fiecare zi un sfert de oră cu copilul său.

Săptămâna trecută am lucrat cu o fetiță în grădiniță fără mama ei, știind că o va lua mai devreme și nu ne-am fi încadrat în timp și micuța m-a întrebat ”Nu vine și mami?”.
Copilul, de cele mai multe ori, vede în întâlnirile cu logopedul un suport. Un om care îl ajută să se facă înteles, să transmită ce își dorește, să  scape de șicanele celor răutăcioși. Dar logopedul nu poate fi în permanență lângă copil. Și atunci, eu cred că este important ca noi, specialiștii să vă ajutăm să va ajutați copilul, iar dumneavostră să doriți să învățați!

Mulțumesc tuturor părinților minunați cu care colaborez/am colaborat/voi colabora care au înțeles cât de importanți sunt ei  pentru copiii lor și care sunt niște coterapeuți extraordinari!